Aici ar fi trebuit sa fie o cronică foto a expoziției colective Tescani, găzduită în această perioadă de Căminul Artei. Nume bune precum Ilie Boca, Ștefan Pelmuș, Ion Grigore etc. s-au reunit într-un omagiu viril adus spațiului care a generat una dintre cele mai interesante mișcări de rezistență prin cultură din plastica românească de secol XX. Așa cum Balcicul emite fascicule hipnotizante pentru plasticienii de azi care vor ceva din strălucirea interbelică a Coastei de Argint, tot așa Tescaniul păstrează o forță de atracție și inspirație pentru pictorii care au străbătut deceniile șapte, opt și nouă ale veacului trecut.
Cum a ajunge în centrul Bucureștiului cu mașina și, mai ales, a găsi un loc de parcare sunt o agravantă provocare, m-am bucurat să dau cinci lei bacșis unui nene care profită de bleaga administrație a urbei și care mi-a acordat privilegiul de a parca într-un loc oricum administrat de Primărie dar pe care el pusese stăpânire cu ajutorul unei lăzi de bere din plastic strategic plasate. Mi-am zis că sălbăticia străzii se va spăla odată ce intru într-un spațiu, nu-i așa, de cultură, unde aerul e mai rarefiat și năravurile mai fine.
Am intrat așadar în galerie și am dat bună ziua unui domn mare și hirsut care privea cu un amestec nervos-plictisit prin vitrină în stradă. Mi-a răspuns ceva mârâit prin mustața crescută peste buze. Și de aici s-a rupt filmul. Pe scurt, nu mi-a permis să fotografiez invocând o înțelegere colectivă între expozanți. L-am întrebat dacă el este unul dintre artiști (supraveghetorul obișnuit de sală nu era pentru că pe acela îl cunosc) și mi-a raspuns că este soțul pictoriței Marinela Măntescu, prezentă cu mai multe tablouri în sala de la parter. M-a invitat să le pozez pe acelea opinând însă “Că alea sigur nu te interesează.” (?!)
Las deoparte mai multe detalii de care nu vreau să îmi amintesc acum. Eu v-am spus povestea, tablourile vă așteaptă la Căminul Artei.
Mihai Constantin